Ma uitam lung in zare si pe linia orizontului cerul si pamantul se imbinau pe acelasi ton de alb imaculat. Intreaga imagine era dominata de zapada asezata inclusiv pe ramurile copacilor ce intindeau paduri de-a lungul drumului. Singurele pete negre erau stalpii de telegraf. Asa vedeam eu viitorul meu. O intindere giganta de alb, o coala de hartie pe care incep sa desenez cu creionul ici-colo cate o linie. Intram intr-un sat. Treptat, totul capata forma. Casele, gardurile, oamenii, semnele de circulatie reprezentau viitoare intamplari, poate chiar obstacole. Acum totul e din nou alb. Exact asa e si cu viata. Acum stii totul si intr-o secunda nu mai ai nimic, iar ciclul se repeta la infinit pana in ultima clipa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu